Omul Întunecat

Am păşit pe drumul plin de fum,
de urme bătute de soare şi
tăciuni zdrobiţi;
Am călătorit pe drumuri lăturalnice
şi m-am ascuns privirii voastre
în tăcerea înălţătoare a junglei cu duhuri:
Eu sunt un Om Întunecat.

Am pribegit pe poteci lăturalnice
şi am trecut dincolo de eleganţa
caselor deznădăjduite cu şeminee false
şi am auzit – de afară -
clinchetul gheţii din cocktailuri
în timp ce uşile inchise imi sfărâmau lumea
şi pe deasupra o sălbatică lună in formă de seceră
îmi orbea ochii cu oase de lumină
Căci sunt un Om Întunecat.

Am dormit în mlaştini sălbatice
unde fumul cu miros de mosc se ridică
amestecându-se cu izul ca de sex
al buturugilor de chiparos putrezite.
M-am născut în adâncuri, din focul vrăjitoarelor
arse pe rug pentru păcate;
Eu sunt un Om Întunecat.

Mă strecor în sufletele voastre
făcându-vă să priviţi în urmă, înspăimântaţi,
să gustaţi sângele unei inimi zdrobite.
Vă las să mângâiaţi trupul unui bărbat ucis
de râsete, lovituri si minciuni.
Să-l plângeţi, căci eu sunt doar
Omul Întunecat.

Lacrima (Tear Drop)

Am vărsat o lacrimă…

Într-o seară de iarnă, rece şi întunecată iarnă, la un colţ necunoscut de stradă, în pustietatea firească a unui orăşel trist şi îngheţat, am vărsat o lacrimă.
Nimic nu m-a împiedicat să fac asta şi nimeni n-a încercat să mă oprească: nu era nimeni să mă vadă. Am închis ochii şi am lăsat-o liberă, la fel cum aş fi eliberat o şoaptă sau un surâs timid.
Am simţit mângâierea fină şi rece pe obrazul meu şi atingerea ei de cristal. S-a oprit o clipă, nehotărâtă parcă, în colţul gurii, apoi s-a aruncat în neant, aşa cum un om ce nu are nimic de pierdut se aruncă în vâltoarea obsedantă a vieţii. Ştiam că va dura o veşnicie până ce se va contopi cu zapada de la picioarele mele, aşa că mi-am coborât privirile ca să-i urmăresc căderea plină de graţie.

Atunci am văzut şi am înţeles…
Străpungea aerul cu o forţă ce nu era a ei; se transforma încet, dar sigur, într-o flacără de gheaţă. Înăuntru se găseau amintiri, sentimente reprimate, dureri şi plăceri confuze; toate se aflau acolo: desfătare, ură, tristeţe, patimă. Gânduri fulgerătoare alergau înfiorate pe suprafaţa ei.
Şi toate astea erau ale mele; căci acolo, în pântecele primitor al lacrimii mele, mă găseam chiar eu.
În clipa aceea de cădere liberă, demnă, timpul a încetat să mai existe. Simţeam viteza înspăimantătoare cu care cădeam, însă căderea era atat de îndelungată şi totuşi viteza şi timpul nu mai contau.

Ce-ar fi să verşi o lacrimă şi să cazi odată cu ea? Oare ai mai plânge vreodată?

Retrăiam totul. Amintirile mele redeveneau vii, universuri paralele paradoxale. Mă scufundam în propriile-mi amintiri. Renăşteam. Eram centrul unui univers creat de mine, eram soarele unei lumi cuprinse într-o lacrimă.
Se năştea dorinţa de-a mă stinge în zăpada rece şi îmbietoare, de a exploda în propria-mi vâlvătaie, de a muri şi a renaşte ca o firavă picatură de ploaie, căci eu eram lacrima vărsată de mine şi dorinţa lacrimii mele era dorinţa mea.

În urma mea, chiar pe locul unde am vărsat o lacrimă, o talpă de bocanc, neagră, haină talpă de bocanc, taie zăpada, croindu-şi drum pe strada pustie.

concert tiamat sâmbătă

concert de toamnă, melancolic, tiamat.

e cazul să mai ieşim din casă, să bucurăm urechea muzicală.

rămăşiţele verii: o clipă departe de oraş

suntem prinşi, ăsta-i adevărul. prinşi la job, ocupaţi cu munca zilnică, aproape striviţi de stressul neobosit şi concentrarea aduse de fiecare nouă zi. ne trezim dimineţile inceţoşaţi, ne sorbim cafelele făcând planuri şi calcule, renunţând şi sperând, aşteptând mereu ziua următoare, sau seara următoare, uneori rugându-ne în tăcere să ni se-ntâmple ceva şi alteori trezindu-ne obosiţi şi sătui de-atâtea întâmplări. zi după zi, viaţa îşi urmează neobosită cursul şi ajungem câteodată să credem că suntem simpli spectatori într-un talk show demodat.

din când în când, ne permitem luxul să evadăm. o după-amiază e cateodată de ajuns ca să-ţi dai seama cine eşti, de unde vii şi către ce mergi. rămăşiţe din tabloul unei veri ce se scufundă încet în toamnă. un tablou de neuitat, altfel pentru fiecare, şi totuşi acelaşi tablou, remediu pentru boală, remediu pentru banal şi cotidian.

şi evadăm şi ne dăm seama de asta, şi pentru o clipă uităm de noi şi de nebunia care va fi mâine, devenind atenţi la ce este în jurul nostru, culori, senzaţii, pasiuni la capătul unui fir de iarbă.

The grass was greener
The light was brighter
The taste was sweeter
The nights of wonder
With friends surrounded
The dawn mist glowing
The water flowing
The endless river

pink floyd – high hopes

stephen king: două noi apariţii în română

în sfârşit, s-au hotărât şi cei de la nemira sa mai publice câte ceva de S.K. după atâtea reeditări:

the cell şi colorado kid.

tot nu reuşesc să înţeleg de ce nu se bat editurile să-l publice. am înţeles, probabil drepturile costă enorm, dar S.K. are proprietatea asta foarte rar înâlnită de-a fi în acelaşi timp şi popular şi original. ce facem, rămânem veşnic cu paulo coelho prin autobuze??
în concluzie, mai vrem.