Bucureşti. Ploaie de noapte.

Străzile sunt pustii, aşa cum sunt de obicei la ora asta tarzie de noapte. Eşti obişnuit cu această pustietate ce altora le pare cel putin stranie, tot aşa cum eşti obişnuit cu ora târzie. Doar e ora ta, nu?

Paşeşti fără grabă pe caldarâmul scăldat de ploaie, nereparat de ani de zile, faci slalom printre gropile făcute parcă de mâna unui artist nebun ce s-a apucat să-şi imprime amarul gândurilor pe bucăţi de asfalt.
Ploaia e rece, e ploaie de noiembrie, o ploaie ce se încăpăţânează să-ţi arunce mii de gânduri şi melancolii prin mintea-ţi obosită de atâta drum. Nu reuşeşti să-ţi aminteşti la ce oră ai plecat pe drumuri. Iţi priveşti ceasul, mai mult din instinct, ştiind că probabil s-a oprit de mult. Arată ora zece, ora la care ai plecat să săruţi ploaia.
În fiecare seară, pe la această oră, pleci la drum prin Bucureşti. Aproape de fiecare dată pleci din cu totul alt loc, însă de fiecare dată destinaţia iţi este complet necunoscută. Pur şi simplu preferi să te laşi condus de muzica întunecată a ploii, o muzică mai apropiată de sufletul tău decat orice alt acord ce ţi-a ajuns vreodată la urechi. Si de ce nu? De ce să nu pleci în noapte, aşa cum patetic spune nu ştiu care melodie second hand?
De ce ţi-ar fi frică? De ce-ai putea să gaseşti în spatele nu ştiu cărei case lăsate în paragină, langă un oarecare gard de lemn aproape putrezit. Să-ţi fie teamă că ai putea sa gaseşti acolo, adormit în ploaie, vreun beţiv ce-a uitat drumul spre casă şi a preferat să se întindă langă acel gard numai puţin, numai un minut, să-şi tragă răsuflarea un minut sau două şi apoi a adormit acolo, printre gunoaie? Să-ţi fie teamă că s-ar putea să realizezi ca viaţa i se scurge încet din trup şi că n-ai avea curaj să-l trezeşti şi să-l ajuţi să meargă acasă nici daca ai vrea?
Sau poate să-ţi fie teamă că s-ar putea să întalneşti în drumu-ţi fara de ţintă vreun dealer întarziat ce încă mai speră să-şi facă rost de-un fraier căruia să-i vandă ce-a mai ramas din otrava sa? Să-ţi fie teamă că s-ar putea apropia de tine, că ar putea să-ţi ofere un preţ ce nu-l poţi refuza? Sau că, dacă l-ai refuza, ar scoate pe nesimţite un cuţit din geaca lui ponosită şi ti l-ar împlanta adanc, ca să poată fugi cu cele cateva zeci de mii pe care le ai in buzunar?
Ţi-ar fi frică de o fetişcană, tot întarziată în ploaia de noapte, ce te-ar întreba dacă strada asta ajunge în Crangaşi sau în Grozăveşti? Te-ar înfricoşa realizarea faptului că e doar o curvă minoră şi obosită de atata muncă, sau a faptului că unul dintre ochi i-a fost înlocuit cu o cicatrice hidoasă?
Te-ar înfricoşa poate urletul subit al unei haite de caini apărute de undeva, hotărate brusc să te vaneze, exact cum se întampla în poveştile pe care le ascultai înfiorat cand erai copil cu haitele de lupi ce vor doar să sfaşie copiii neascultători, ce vor doar să sfaşie? Sau poate te-ai speria la gandul că s-ar putea ca acest urlet să trezească în tine instinctul acela animalic, de neoprit, setea aceea insuportabilă de sange şi crimă?
Te-ai cutremura poate la sunetul unei garnituri de metrou al cărui ecou razbate pană la tine? Sau poate la gandul absolut nebunesc că acea garnitură de metrou n-are ce căuta la ora asta prin tunelele mizere, că e un tren-fantoma, carmuit pe şine ce aruncă jerbe de scantei la curbele luate cu viteză prea mare, condus de un personaj al cărui nume n-ai curaj să-l rosteşti nici macar în gand, un monstru ale carui hohote drăceşti acoperă din cand în cand sunetul metalului ce scraşneşte pe metal? Sau poate la gandul, şi mai nebunesc, că acel tren-fantomă ar putea evada cumva din măruntaiele pămantului, şi ar veni după tine să te prindă şi să te zdrobească sub roţile-i neîndurătoare, în timp ce în ochii tăi s-ar citi o groază de nedescris, cea mai mare dintre toate, groaza de cea din urmă pedeapsă?
Sau poate că ţi-ar fi teamă, mult mai teamă, la gandul nu atat de nebunesc că s-ar putea să existe cineva, un străin rătăcind singuratic pe străzile sufocate de ploaie, un călător fara ţintă într-un oraş străin? Ţi-ar fi teamă ce ganduri ciudate i-ar putea trece acestuia prin minte? Ţi-ar fi teamă ştiind că în mintea lui, fragila punte dintre real şi fantastic s-ar putea rupe în orice clipă, aruncandu-l în prăpastia fără fund a nebuniei? Sau poate că acel străin ai putea fi chiar tu?

Ei, stai liniştit, cititorule, n-ai de ce să-ţi faci griji. Ai să ajungi curand acasă, în colţişorul tău intim şi cald, ai să aprinzi o lumină liniştitoare şi ai să te întinzi pe un pat al viselor, lăsand la o parte poteca ce nu duce nicaieri şi apucand drumul cotidianului atat de relaxant. Şi maine, cand te vei trezi, ploaie nu va mai fi, întuneric nu va mai fi, iar nebunia ce te paşte la fiecare colţ de stradă în Bucureştiul atat de familiar va fi uitată.

Ce fiinţă stranie păşeşte oare pe străzile neasfaltate ale minţii mele?