Archive for February, 2007

fiul

(clipa judecăţii)
church-copy.jpg

tăcere… tăcere de gheaţă înţepenindu-mi gândurile într-o încâlceală de nedescris din care, oricât de mult m-aş strădui, nu pot evada…
moarte… e moarte peste tot în jurul meu… copacii sunt morţi, mai morţi chiar decat cerul acoperit de smoala hidoasă a ploilor acide, mai morţi ca sângele negru al pământului, pe care n-a mai crescut nici un fir de iarbă de secole…
simt cum urâţenia locurilor mă învăluie încet dar sigur în aripile-i sângerânde şi neîngăduitoare; merg fără ţintă, tăind cu urmele mele de paşi un drum sinuos în inima unei câmpii care n-a mai simţit fierul plugului de o eternitate…
plouă subţire… nicăieri nici un sunet nu tulbură liniştea funebră aşternută pentru totdeauna…
în faţă zăresc un deal şi mă îndrept plin de speranţe într-acolo…
poate voi avea noroc, poate…
speranţa îşi face încet – încet loc în inima mea îngheţată de atâta căutare îndelungată…
caut… caut de atata timp încat nici nu mai ştiu ce caut…
caut un loc în care poate voi găsi un tovarăş, un prieten, sau poate un duşman…
(tovarăş ţi-e vântul HA HA)
(şi ploaia şi gândul)
(taci)
(şi râsul o da)
(TACI)
caut de fapt o idee: ideea de a nu mai fi atât de singur, de a împărtăşi cuiva durerea ce-mi scutură sufletul neîncetat…
şi voi găsi ceea ce caut, idiferent de ceea ce va trebui să fac pentru asta…
urc dealul în timp ce inima mi s-a trezit la viaţă, după atâta vreme de tăcere…
simt că acesta este locul unde destinul meu se va implini… sunt bătrân, atât de bătrân încât mâinile-mi sunt mai aspre ca scoarţa copacilor de altădată; obrajii îmi sunt uscaţi ca piatra din vina Vântului, care a început să bată acum o sută sau poate acum două sute de ani, oricum nu-mi mai aduc aminte şi oricum ce mai contează cand el îmi biciuie corpul fără milă…
(vântule căruntule dă-mi înapoi anii)
înca doi paşi pană în vârf şi
(înca puţin moşule şi apoi o să o să)
îmi voi vedea
(o să ce o să ce vântule pribeagule)
destinul…
am ajuns… înca nu am curaj să-mi ridic privirea din ţărâna ce-mi doarme la picioare…
(e o păcăleală piciule păcăleală HA HA)
(acum la naiba acum uită-te şi vezi ce ţi-a mai pregătit soarta)
(bine vântule urâtule)
îmi ridic cu umilinţă privirea, implorând…
(o te rog TE ROG)
şi văd…
(ce)
am găsit, da, am găsit! AM GĂSIT!!!
(ce o ce)
în faţa mea nu se mai întinde o campie stearpă şi nesfârşită, ci un drum plin de pietre şi gunoaie, o potecă nemuritoare bătătorită de cine ştie ale cui picioare…
(ce o ce o ce)
iar mai departe…
(vântul ploaia deşertul)
(inima mă doare)
se vede o clădire, sau ceva ce seamănă a clădire, murdară şi bătrână…
e şi o padurice, desigur moartă de o mie de ani sau de o sută, nu-mi amintesc şi oricum nu-mi pasă, bine că-i o padurice…
(pădurice vino-ncoa să te strâng în braţe ce dor mi-era să văd o pădurice)
alerg ca un nebun…
(o nebun nebun asta eşti NEBUN ăsta-i cuvântul)
către clădirea aceea dărâmată pe jumătate şi inima, inima care nu-mi mai bătuse de-atata amar de vreme, pare că vrea să-mi sară din piept de bucurie sau frică…
(sau NEBUNIE)
şi ajung şi văd, o, Dumnezeule, VĂD!
e o biserică.

(biserică biserică parcă ştiu cuvântul ăsta o da asta este biserica mea unde-am fost botezat biserica asta m-a crescut o da biserica MEA)
ziduri de piatră, durabile ziduri de piatră, murdare de noroi şi curate de păcate, ferestre bătute în cuie ce nu lasă răul să intre înăuntru şi uşi, putrezite ce-i drept, dar totuşi solide, pe care vântul nu le va dărâma niciodată…
privesc înapoi fără regret…
(adio campie vant ploaie adio vântule răule ADIO)
şi vântul şuieră, şi parcă…
(nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu )
parcă plânge…
(NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU )
am intrat; acum păşesc pe dalele de piatră atinse de dalta vremii, respir aerul curat al credinţei şi cad în genunchi chiar în faţa Altarului…
(bine-ai venit fiule)
(bine Te-am găsit)
(pe unde ai rătăcit)
(departe o Doamne tare departe am fost)
(am călcat în noroi m-am târât în praf m-am scăldat în ploaia acidă am murit şi-am înviat în noapte şi am ajuns)
o picătură de apă se scurge încet pe obrazul meu; e o lacrimă, acum îmi amintesc…
strâng în braţe Crucea de piatră şi o sărut plângând aşa cum n-am mai plâns vreodată…
(iartă-mă Doamne)
(te iert fiule te iert)
(acum e timpul odihneşte-te fiule căci a sosit timpul să te odihneşti să te odihneşti în pace)
(da Doamne e timpul e timpul să ce să ce)
(e timpul să fie tăcere)
şi aşa a fost…
tăcere fără început şi fără sfârşit, fără lacrimi sau durere, fără păcat fără uitare…
fiul pierdut a fost regăsit…
(teiubescdoamne)

 

 

limbajul semnelor

poate am observat sau nu, comunicarea e peste tot in jurul nostru.

apărută ca o simplă nevoie de socializare, de recunoaştere a celuilalt ca fiind o entitate cu care schimbi informaţii de orice fel, de localizare a eului printre alte euri apelând la un păienjeniş tot mai complicat de simboluri, comunicarea s-a transformat într-o necesitate din momentul în care am descoperit că nu suntem deloc singuri şi că ne este de cele mai multe ori mult mai uşor dacă eul nostru vine în contact cu alte euri.

la început a fost cuvântul.

aşa scrie într-o carte mare şi neagră, o carte de care am auzit cu toţii. nu, la început a fost tăcerea.

noi, oamenii, animale sociabile, am inventat comunicarea pentru că ne simţeam singuri. de fapt, până să ne dăm seama de conceptul de comunicare, am realizat ce înseamnă simbolul. cu asta am început să construim punţile dintre noi şi, aproape concomitent, să înălţăm ziduri. apoi am descoperit că putem folosi sunetele. şi când ne-am dat seama cât de facil e să le folosim, am dat la o parte ideea de-a folosi alte simboluri pe care în timp am ajuns să le considerăm ca fiind golite de sens.

şi mai apoi a fost cuvântul.

cuvântul, care a unit, a dezbinat, a clădit şi-a dărâmat lumi. lumile dintre noi. dar simbolurile au rămas, şi comunicarea continuă să existe între noi, deşi nu suntem permanent conştienţi de existenţa ei. noi am ajuns să definim inconştient cuvântul ca fiind comunicare.

dar ce fac cei care nu pot folosi cuvintele, cei care folosesc limbajul semnelor ca să comunice? sunt ei oare privaţi de acel de nivel de înţelegere pe care noi ne amăgim că-l atingem? sau nu cumva au mai mult de câştigat tocmai prin absenţa completă a cuvintelor rostite?

limbajul semnelor e o metodă pe care orice persoană capabilă să articuleze o consideră complicată, greoaie. oare nu confundăm starea de a fi complicat cu aceea de a fi complex, oare atunci când rostim mii de cuvinte, cu mult mai multe decât e necesar, complicăm comunicarea, sau o îmbogăţim? ne place să ne auzim vorbind? desigur că da. dar cât de mult reuşim oare să trasmitem şi cât de mult reuşesc ei? nu cumva atunci când e mai greu să construieşti un simbol, reflectezi mai mult asupra a ceea vrei să transmiţi înainte de a trasmite?

înainte să rostim cuvinte, ce-ar fi să aruncăm o privire mai atentă la ei, şi nu cu mirare întipărită pe faţă, şi nu cu antipatie sau cu milă, ci cu curiozitate?

chiar s-ar putea să avem ceva de învăţat.

PS: ştie cineva cum se transmite simbolul “admiraţie” în limbajul semnelor?