Posts Tagged 'ramasite'

magic

when do you know for sure the world has moved on?

when, getting home, you walk by three gipsy kids playing magic: the gathering.

“Made it, Ma! Top of the world!”

ing

haiku – noiembrie

tree3.jpg


“copac uscat –

doar păsările îţi ascund

tristeţea.”

fiul

(clipa judecăţii)
church-copy.jpg

tăcere… tăcere de gheaţă înţepenindu-mi gândurile într-o încâlceală de nedescris din care, oricât de mult m-aş strădui, nu pot evada…
moarte… e moarte peste tot în jurul meu… copacii sunt morţi, mai morţi chiar decat cerul acoperit de smoala hidoasă a ploilor acide, mai morţi ca sângele negru al pământului, pe care n-a mai crescut nici un fir de iarbă de secole…
simt cum urâţenia locurilor mă învăluie încet dar sigur în aripile-i sângerânde şi neîngăduitoare; merg fără ţintă, tăind cu urmele mele de paşi un drum sinuos în inima unei câmpii care n-a mai simţit fierul plugului de o eternitate…
plouă subţire… nicăieri nici un sunet nu tulbură liniştea funebră aşternută pentru totdeauna…
în faţă zăresc un deal şi mă îndrept plin de speranţe într-acolo…
poate voi avea noroc, poate…
speranţa îşi face încet – încet loc în inima mea îngheţată de atâta căutare îndelungată…
caut… caut de atata timp încat nici nu mai ştiu ce caut…
caut un loc în care poate voi găsi un tovarăş, un prieten, sau poate un duşman…
(tovarăş ţi-e vântul HA HA)
(şi ploaia şi gândul)
(taci)
(şi râsul o da)
(TACI)
caut de fapt o idee: ideea de a nu mai fi atât de singur, de a împărtăşi cuiva durerea ce-mi scutură sufletul neîncetat…
şi voi găsi ceea ce caut, idiferent de ceea ce va trebui să fac pentru asta…
urc dealul în timp ce inima mi s-a trezit la viaţă, după atâta vreme de tăcere…
simt că acesta este locul unde destinul meu se va implini… sunt bătrân, atât de bătrân încât mâinile-mi sunt mai aspre ca scoarţa copacilor de altădată; obrajii îmi sunt uscaţi ca piatra din vina Vântului, care a început să bată acum o sută sau poate acum două sute de ani, oricum nu-mi mai aduc aminte şi oricum ce mai contează cand el îmi biciuie corpul fără milă…
(vântule căruntule dă-mi înapoi anii)
înca doi paşi pană în vârf şi
(înca puţin moşule şi apoi o să o să)
îmi voi vedea
(o să ce o să ce vântule pribeagule)
destinul…
am ajuns… înca nu am curaj să-mi ridic privirea din ţărâna ce-mi doarme la picioare…
(e o păcăleală piciule păcăleală HA HA)
(acum la naiba acum uită-te şi vezi ce ţi-a mai pregătit soarta)
(bine vântule urâtule)
îmi ridic cu umilinţă privirea, implorând…
(o te rog TE ROG)
şi văd…
(ce)
am găsit, da, am găsit! AM GĂSIT!!!
(ce o ce)
în faţa mea nu se mai întinde o campie stearpă şi nesfârşită, ci un drum plin de pietre şi gunoaie, o potecă nemuritoare bătătorită de cine ştie ale cui picioare…
(ce o ce o ce)
iar mai departe…
(vântul ploaia deşertul)
(inima mă doare)
se vede o clădire, sau ceva ce seamănă a clădire, murdară şi bătrână…
e şi o padurice, desigur moartă de o mie de ani sau de o sută, nu-mi amintesc şi oricum nu-mi pasă, bine că-i o padurice…
(pădurice vino-ncoa să te strâng în braţe ce dor mi-era să văd o pădurice)
alerg ca un nebun…
(o nebun nebun asta eşti NEBUN ăsta-i cuvântul)
către clădirea aceea dărâmată pe jumătate şi inima, inima care nu-mi mai bătuse de-atata amar de vreme, pare că vrea să-mi sară din piept de bucurie sau frică…
(sau NEBUNIE)
şi ajung şi văd, o, Dumnezeule, VĂD!
e o biserică.

(biserică biserică parcă ştiu cuvântul ăsta o da asta este biserica mea unde-am fost botezat biserica asta m-a crescut o da biserica MEA)
ziduri de piatră, durabile ziduri de piatră, murdare de noroi şi curate de păcate, ferestre bătute în cuie ce nu lasă răul să intre înăuntru şi uşi, putrezite ce-i drept, dar totuşi solide, pe care vântul nu le va dărâma niciodată…
privesc înapoi fără regret…
(adio campie vant ploaie adio vântule răule ADIO)
şi vântul şuieră, şi parcă…
(nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu )
parcă plânge…
(NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU NU )
am intrat; acum păşesc pe dalele de piatră atinse de dalta vremii, respir aerul curat al credinţei şi cad în genunchi chiar în faţa Altarului…
(bine-ai venit fiule)
(bine Te-am găsit)
(pe unde ai rătăcit)
(departe o Doamne tare departe am fost)
(am călcat în noroi m-am târât în praf m-am scăldat în ploaia acidă am murit şi-am înviat în noapte şi am ajuns)
o picătură de apă se scurge încet pe obrazul meu; e o lacrimă, acum îmi amintesc…
strâng în braţe Crucea de piatră şi o sărut plângând aşa cum n-am mai plâns vreodată…
(iartă-mă Doamne)
(te iert fiule te iert)
(acum e timpul odihneşte-te fiule căci a sosit timpul să te odihneşti să te odihneşti în pace)
(da Doamne e timpul e timpul să ce să ce)
(e timpul să fie tăcere)
şi aşa a fost…
tăcere fără început şi fără sfârşit, fără lacrimi sau durere, fără păcat fără uitare…
fiul pierdut a fost regăsit…
(teiubescdoamne)

 

 

power

The new age is coming
A new demon is growing
Into the deeps of the soul,
The rage of the damned shall crawl.

Tell me: can you see the sky?
Can you tell me why
The shattered whisper of yours
Is falling apart on this course?

You just don’t know the answer
For it’s the same old cancer
I see again the hell flower
I feel the new power.

Soothing feeling or not
Into the deeps of the damned shall rott
Betrayed by this power of mine
The power of trust, the will to define.

So, can I see the sky?
Can I say: ‘It’s time to die’?
If I cannot speak of me
Take my power to eternity.

oriunde ai hoinări

…şi vine un timp când simţi că trebuie să pleci.
departe, oriunde, să pleci, să-ţi părăseşti căminul unde ai crescut, unde ţi-au fost alinate durerile sau poate ţi-au fost îngenuncheate visele, locul care te-a născut şi te-a format aşa cum ramura dă naştere unei frunze.
iată că a venit toamna şi tu, una dintre nenumăratele frunze, te-ai hotărât să-ţi părăseşti ramura.
căci, în sfârşit, a sosit timpul.
nu e nici prea devreme, nici prea târziu. este exact clipa despărţirii, momentul unui nou început. afară cu rahatul vechi, haide să împrospătăm aerul din camera asta îmbâcsită de vreme şi aşteptare!
habar n-ai unde vei ajunge, nu ştii sigur nici măcar pe ce drum vei apuca şi nici nu contează, la dracu’ cu totul, eşti stăpân pe situaţie, tocmai ţi-ai luat viaţa în propriile-ţi mâini; nu drumul contează, importantă este hotărârea. şi tu ştii asta foarte bine, căci, nu-i aşa, hotărârea a fost luată.

însă de-abia acum a venit vremea.
aşa că te desparţi, cu regrete sau fără, de locul mai mult sau mai puţin primitor pe care l-ai ocupat până acum în spaţiu, îţi întinzi gândurile la fel cum pasărea îşi întinde aripile către soare şi vânt şi viteză, şi începi să dai formă viselor tale de-abia desluşite până acum.
eşti liber, tot mai departe de tot ceea ce te-a ţinut pe loc, începi în sfârşit să alergi către alt destin, un destin neimpus de nimeni, o soartă numai a ta, creată de tine.
eşti numai tu şi drumul.
Harley-ul îţi mârâie între picioare; doar el mai ştie cât de liberi sunteţi şi tu şi el. aşa că îl îndemni să muşte îndârjit din asfaltul şoselei, să te ducă departe, cât mai departe. aţi rămas numai doi, om şi maşină, amalgam de carne proaspătă şi metal încins, glas tineresc şi muget de motor.
vântul îţi mângâie părul, aşa cum mama ţi-l alinta odinioara, aerul rece de munte îţi sărută plămânii dându-ţi viaţă, copacii de pe marginea şoselei tremură aşa cum tremura mâna tatălui când i-ai strâns-o pentru ultima oară.
versurile unei melodii obsedante îţi aleargă nebuneşte prin creier şi le savurezi, le laşi să-şi facă lucrarea secretă în adâncurile sufletului tău…

‘…and the road becomes my bride
I have stripped of all but pride
So in her I do confide
And she keeps me satisfied
Gives me all I need.’

în faţa ta nu se întinde doar şoseaua, cu răscrucile şi praful ei, cu vântul şi pustiul ei, cu aproape-infinitul ei; în faţa ta e însăşi libertatea. libertatea de a-ţi alege calea, libertatea de a-ţi mâna Harley-ul oriunde. şoseaua e libertatea ta, intimă şi secretă, un lucru doar de tine ştiut şi nimănui împărtăşit; şoseaua îţi va da ceea ce-ţi trebuie, te va menţine mereu mulţumit. şi va sta mereu la picioarele tale.
ştii că vei deveni un alt paria al unei societăţi mizere, un vagabond al şoselelor. că în ochii lor vei fi doar un nebun hoinar, ceva ce nu vor putea nicicând să înţeleagă, să accepte. dar pentru tine ei nu mai există, rămân doar banale alternative la drumul sălbatic şi aproape-infinit pe care l-ai ales.
căci şoseaua îţi este soţie şi ea te iubeşte pentru ceea ce eşti.

se va întinde ternă şi ascultătoare sub roţile Harley-ului şi-l va lăsa să alerge, cu tine în spinare.
şi când vei ajunge, dacă vei ajunge, la capatul drumului, într-un târziu, când pletele-ţi albite de vreme şi vânt îşi vor găsi liniştea, când soarele îşi va stinge strălucirea din ochelarii tăi, cand cromul Harley-ului tău va fi demult mâncat de rugină, cănd motorul nu-şi va mai cânta puterea cu atâta convingere, când somnul te va cuprinde încetul cu încetul, atunci vei înţelege.
vei accelera, îi vei da putere încă o dată prietenului tău, pentru ultima oară, îl vei lasă să-şi strige ultimele vorbe de drum, să-i spună lumii despre libertatea vieţii tale de hoinar.
şi vei închide ochii. împăcat cu tot şi toate.

pat pe piatra-ţi de mormânt:

tombstone2.jpg


rămăşiţele verii: Thassos, Grecia

greece.jpg

august. 2006. AD.